Din înţelepciunea lui Rumi

Deşi apari sub o formă umană

Esenţa ta este Conştiinţă pură.

Tu eşti păzitorul fără de frică al

Luminii divine.

Aşa că, vino, întoarce-te la rădăcina propriului tău suflet.

Când pierzi orice simţ al personalităţii

legăturile a mii de lanţuri dispar.

Abandonează-te complet,

întoarce-te la rădăcina propriului tău suflet.

Eşti urmaşul lui Adam, prin Cuvântul pur al lui Dumnezeu,

dar ţi-ai întors privirea spre

spectacolul gol al acestei lumi.

Cum poţi să te mulţumeşti cu atât de puţin?

Aşa că, vino, întoarce-te la rădăcina propriului tău suflet.

De ce eşti aşa de încântat de lumea asta

când o mină de aur este în interiorul tău?

Deschide ochii şi vino

întoarce-te la rădăcina propriului tău suflet.

Ai fost născut din razele Măreţiei lui Dumnezeu

când stelele erau într-un loc perfect.

Cât timp vei suferi de loviturile unei mâini inexistente?

Aşa că, vino, întoarce-te la rădăcina propriului tău suflet.

Shams din Tabriz, Regele tavernei,

ţi-a înmânat o cupă,

Şi Dumnezeu în toată gloria Lui toarnă vinul.

Aşa că vino! Bea!

întoarce-te la rădăcina propriului tău suflet.

Sufletul sufletelor, viaţa tuturor vieţilor – tu eşti Acela.

Văzut şi nevăzut, mişcător şi nemişcător – tu eşti Acela.

Drumul care duce la Oraş este fără sfârşit;

Du-te fără cap şi fără picioare şi deja vei fi acolo.

Ce altceva ai putea fi? – tu eşti Acela.

Din înţelepciunea lui Rumi

Sunt un atom;

Tu eşti pentru mine

precum chipul Soarelui.

Sunt bolnav de iubire

şi Tu eşti leacul pentru mine.

Fără aripi, fără podoabe,

Zbor căutându-te pe Tine.

Am devenit o petală de trandafir

şi Tu eşti vântul pentru mine.

Ia-mă cu Tine în zbor!

Din învăţătura lui Rumi (2)

Cum ai putea găsi perla doar uitându-te la mare?

Dacă o cauţi, fii un căutător adevărat:

scufundătorul trebuie să aibă câteva calităţi –

să îşi încredinţeze viaţa în mâna Prietenului,

să îşi oprească respiraţia şi

să se arunce cu capul înainte.

–-

Diferenţa dintre păsări

şi omul înţelept este aceea că

păsările zboară cu propriile lor aripi

într-o singură direcţie

în timp ce oamenii înţelepţi zboară

în toate direcţiile pe aripile aspiraţiilor lor.

––

Să devii ca zăpada topită;

să te speli de tine însuţi.

Cu iubire vocea ta interioară

va găsi un limbaj

care creşte ca un crin

tăcut în inimă.

––

Chiar dacă nu eşti un căutător,

Totuşi urmează-ne, continuă să cauţi împreună cu noi.

Chiar dacă nu ştii cum

să cânţi şi cum să te joci,

vei deveni şi tu ca noi;

împreună cu noi vei începe să cânţi şi să dansezi.

Chiar dacă eşti Qarun, cel mai bogat dintre regi,

când te îndrăgosteşti

devii un cerşetor.

Deşi eşti sultan, ca şi noi vei deveni un sclav.

O lumânare a acestei adunări

este mai valoroasă decât o sută de lumânări;

lumina ei este la fel de mare.

Şi dacă eşti viu şi dacă eşti mort

Te vei întoarce la viaţă cu noi.

Dezleagă-ţi picioarele.

Arată-mi grădina de trandafiri –

râzi cu întreaga ta fiinţă,

ca un trandafir, ca noi.

Pune-ţi mantia pentru un moment

şi priveşte-i pe cei care au inimile vii.

Apoi, aruncă-ţi hainele bogate

şi acoperă-te cu un giulgiu, ca noi.

Când o sămânţă cade pe pământ,

creşte şi devine un copac:

dacă înţelegi aceste simboluri,

ne vei urma, şi vei cădea la pământ, ca noi.

Shams al lui Dumnezeu spune

bobocului inimii:

“Dacă ochii tăi sunt deschişi

vei vedea lucrurile

preţuind mai mult vederea.”

Din înţelepciunea lui Rumi

Mohammed rostea adevărul  spunând că nimeni dintre cei care au plecat din această lume

Nu simte întristare și regret că a murit; nu, dar simte sute de regrete pentru că a ratat șansa.

 Întristarea morții nu este din cauza morții; este pentru că ei și-au găsit refugiu în formele existenței fenomenale

Și nu au văzut că spuma Mării este mișcată și hrănită de Mare.

Când Marea a aruncat fulgii de spumă pe țărm, du-te în cimitir și contemplă-i! Spune-le: ”Unde a dispărut dansul vostru rotitor acum?” și ascultă-i spunând tăcut:

”Pune această întrebare mării, nu nouă.”

Cum ar putea spuma zbura fără val? Cum ar putea praful să se ridice către zenit fără vânt? Dacă ai văzut praful, ai văzut Vântul; dacă ai văzut spuma, ai văzut Oceanul de Energie Creatoare.

Vino, privește-l, pentru că înțelegerea este singurul lucru care contează în tine; restul este o bucată de grăsime și carne, o legătură de oase și tendoane.

Dizolvă-ți tot corpul în revelaţie: să fii însăşi vederea, vederea, vederea! O privire poate vedea doar câteva sute de metri de drum; o alta vede lumile temporale și spirituale și contemplă Fața Regelui lor.

Rumi – o viaţă pentru iubire

Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al Lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.
Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273.
Rumi înseamnă – “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km. de Konya.
Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică).
Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.
Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.
Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa sau “puritate” şi safwa adică “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.
Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată  şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte.
Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce: “Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.
Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învărtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore în continuu.
După un timp s-a auzit că Shams este în Damasc, iar Rumi şi-a trimis fiul să îi aducă prietenul înapoi. Când Rumi şi Shams s-au întâlnit din nou, au căzut amândoi unul la picioarele celuilalt aşa încât nimeni nu putea şti cine era cel iubit, cine era cel îndrăgostit, maestru sau discipol.
Shams s-a stabilit în casa lui Rumi şi s-a căsătorit cu o fermecătoare tânără alături de care a trăit amorul sacru pătruns de înţelepciunea sufită.
Între cei doi prieteni au început din nou discuţiile mistice fără sfârşit şi geloziile celor din jur i-au încercuit din nou.
În noaptea de 5 decembrie 1248, în timp ce Shams vorbea cu Rumi, a fost chemat până la uşa din spate a casei şi nu s-a mai întors niciodată. S-a presupus că a fost omorât de elevii lui Rumi cu încuviinţarea fiului său – Allaedin. Astfel şi-a dat Shams capul pentru împlinirea unei prietenii mistice nemaiîntâlnite vreodată. Se spune că Shams şi-ar fi acceptat moartea, pentru că altfel nici o forţă pământeană nu ar fi putut să omoare o astfel fiinţă teribilă care era totodată înzestrată cu uimitoare puteri spirituale.
Rumi a plecat s-l caute.
Dispariţia misterioasă a prietenului său a acoperit lumea interioară a lui Rumi cu tristeţe, dar spirtul său a învins. Mai târziu avea să spună:
“De ce să caut? Sunt şi eu la fel ca el.
Esenţa lui vorbeşte prin mine.
Mă căutam pe mine însumi.”
După 13 ani, găsindu-şi liniştea, Rumi a scris lucrarea sa cea mai importantă – Mathnawi.
Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.
După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.
Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.
Mathnawi a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus Mathnawi. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”
În “Discursuri” Rumi ne spune:
“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”
“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă: “Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”, adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.
“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că “Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.
Ca şi alţi mari mistici Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim Lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.
De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.
Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.
“Îţi revelezi  chipul în mii de oglinzi;
apari în fiecare oglindă.
Un singur Soare
străluceşte în mii de ochiuri
de oglinzi.”
Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul  misticului vorbesc despre viaţa sa.
Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.